„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Epistola către Evrei 13,7)
Trăim în această lume din darul lui Dumnezeu, omul fiind creat să se bucure de creație și să o stăpânescă. Suntem puși de Dumnezeu într-un timp, într-un spațiu și înconjurați de oameni care ne produc amintiri frumoase sau mai puțin frumoase în viața noastră; avem o familie dată de Creator, rude apropiate sau mai depărtate și creăm prietenii care ne aduc folos în viața noastră, dar și dezamăgiri câteodată; aceasta este viața trăită pe acest pământ, presărată cu bucurii și tristeți, cu așteptări și dezamăgiri, cu lumină și întuneric.
Păstrăm în memoria noastră oameni ce nu mai sunt lângă noi, oameni ce ne-au marcat existența într-un fel sau altul, oameni mai de aproape sau mai de departe ce au trecut prin viața noastră și cărora le datorăm ceea ce suntem. Acestor oameni ce au trecut hotarele lumii acesteia și sălășluiesc în lumea celor drepți le datorăm recunoștință și aducere aminte; cinstirea memoriei și pomenirea lor în rugăciunile noastre sunt datorii sfinte și morale care ne clădesc pe noi și ne fac să nu uităm jertfa, iubirea și trecerea lor prin viața noastră. Noi, pe pământ, suntem Biserica Luptătoare, iar ei dincolo, Biserica Triumfătoare; legătura aceasta dintre noi și ei este una indisolubilă și de netăgăduit; prin rugăciunile și pomenirile noastre, prin aducerile aminte și păstrarea lor în sufletele noastre, creăm punți duhovnicești între cele două realități, viața și moartea, creăm legătura de iubire nezdruncinabilă și de nebiruit, iubire ce merge și dincolo de mormânt, în veșnicie.
Suntem datori să nu-i uităm, să le păstrăm vie memoria în sufletele noastre, să vorbim urmașilor noștri despre ei, conștientizând că amintirea lor de pe pământ va dispărea atunci când nu va mai vorbi nimeni despre ei; atunci când amintirea unui om dispare, intervine rugăciunea mamei noastre duhovnicești, Sfânta Biserică. Ea își pomenește pe fiii ei, nu-i uită așa cum uită oamenii, le păstrează un loc aparte în sânul ei, pentru că atât cei din viață, cât și cei mutați în veșnicie, formăm Biserica în deplinătatea ei. Armele Bisericii pentru cei mutați din lumea aceasta sunt rugăciunea și milostenia; nimic nu ajută sufletele mai mult. Ele, pentru ele însele nu mai pot face nimic, ci merg înaintea lui Dumnezeu cu faptele lor; dar noi, care rămânem pe pământ, suntem datori să ne rugăm pentru ei, să dăm milostenie pentru sufletele lor și să le păstrăm un loc aparte în sufletul nostru, astfel ușurându-le sufletul și câștigând mila lui Dumnezeu , iar ei, dacă vor dobândi îndrăzneală la Dumnezeu, se vor ruga pentru noi să fim ocrotiți și ajutați, astfel creându-se legătura duhovnicească între lumea văzută de pe pământ și lumea nevăzută din veșnicie.
Biserica Ortodoxă învață că moartea este o punte între cele două realități la fel de evidente ambele, iar legătura dintre ele este rugăciunea. Sufletele ce trec pragul lumii acesteia nu trec în neființă, cum greșit se exprimă unii, ci trec într-o altă realitate, într-o altă lume a duhurilor, în veșnicia lui Dumnezeu; noi, cei ce rămânem, suntem datori să le păstrăm exemplul vieții, să le urmăm credința și să nu îi dăm uitării. Trăim pe acest pământ o viața ce ne-a dăruit-o Dumnezeu în care să ne lucrăm mântuirea sufletului; lăsăm în urma noastră o cale de urmat pentru oameni, un scris, o vorbă, un gând frumos, ce pentru toate neîndoios vom da seama. Poetul național Mihai Eminescu, în poezia Luceafărul are următoarele versuri: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște.” Trecerea noastră din lumea aceasta este o naștere în veșnicie, de aceea, noi prăznuim pe sfinți în calendar în ziua morții lor, ci nu a nașterii; deoarece, trecerea din lumea aceasta este o naștere în ceruri.
Să avem parte de rugăciunile celor trecuți în cealaltă lume, iar noi să le păstrăm vie amintirea vieții lor!
