„Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor”
(Proverbele lui Solomon 17, 6)
Sub cupola înstelată a cerului, inima șoptește tainic o rugă, asemenea unui cântec de dor. „Dor” acest cuvânt-pecete al limbii române, această prescură frământată de trăirile inimii și coaptă în focul iubirii, bucuriei și melancoliei; este cel mai îndreptățit să fie folosit atunci când, făcând un arc peste timp, ne gândim la străbunii noștri și la toți aceia din neamul nostru care se odihnesc în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu.
„Buneii” noștri, așa cum zic românii de peste Prut, sunt aceia datorită cărora astăzi noi ființăm; sunt cei buni, cum le spune numele, izvor de înțelepciune, experiențe și valori și de aceea este esențial ca ei să nu fie uitați, sa fie pomeniți și să fie cunoscuți de vlăstarele tinere ale familei.
De ce sunt importante toate acestea? ne-am putea întreba sau de ce ar trebui să vorbesc copilului meu despre străbunii și rudele care acum nu mai sunt? Care ar fi folosul unei asemenea anamneze?
Unul dintre primele răspunsuri ar putea fi acesta: RECUNOȘTINȚA. Dar de ce tocmai recunoștința? În primul rând recunoștința pentru darul vieții care a venit de la Dumnezeu prin ei și care a ajuns până la noi și copiii noștri. Mulțumirea pentru darul vieții este esențială, fiind vital să spunem „mulțumesc” sau cum ar spune străbunii noștri mulțumescului de astăzi „mult îmi este mie” ceea ce ați făcut pentru noi, că ați născut și ocrotit generații de „pui” de oameni. Aceasta este prima piesă a puzzle-ului cunoașterii rădăcinilor noastre, a celor care asemenea acestora nu pot fi văzuți (și pe care țărâna îi ascundea la propriu), dar datorită cărora există viața: vlăstarele tinere și verdeața frunzelor. Ei sunt cei care ne transmit nouă prin părinții noștri, iar noi la rându-ne copiilor noștri: credință, valori, învățături, experiențe, o întreagă moștenire spirituală și de aceea, chiar dacă nu mai sunt, continuă să rămână în amintirea inimilor noastre.
În Epistola I către Timotei, Sfântul Apostol Pavel reliefează importanța moștenirii credinței prin cei de dinaintea noastră, din care ne-am născut trupește și spiritual: „Îmi aduc iarăși aminte de credința ta neprefăcută, care, precum s-a sălășluit întâi în bunica, Loida, și în mama ta, Eunichi, tot așa sunt încredințat, că și întru tine” (I Timotei 1,5).
Este necesar pentru sănătatea spirituală a arborelui nostru genealogic să căutăm în viața înaintașilor noștri atât lucrurile bune pentru zidire sufletească și urmarea exemplului lor; cât și pe cele mai puțin bune, care trebuie privite fără judecată, cu înțelegere și cu stăruința de a obține iertare, fiind datori a înălța rugăciuni particulare, cât a le cere și pe cele ale Bisericii (prin parastase, pomeniri). Rugăciunea constituie „expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu și de aproapele”[1] și de aceea este atât de important să cunoaștem măcar numele înaintașilor noștri, dacă faptele și viața lor au fost acoperite de negura uitării.
Evanghelia însăși ne descoperă importanța neuitării străbunilor si rudelor noastre în mai multe momente. Dintre acestea demn de menționat este locul de seamă pe care îl ocupă Genealogia Mântuitorului, dar și sărbătoarea Întâmpinării Domnului și prezența Dreptului Simeon. Această prezență străbună, care nu se stinge și care îl așteaptă pe pruncul Hristos să îi împlinească întreaga viață. Însuși Dumnezeu nu îl uită pe acest bătrân, nu Își uită făgăduința, ci îl cinstește arătându-i mântuirea lumii, oferindu-i prilejul de a-l ține în brațe pe Hristos. Acest tablou este unul dintre cele mai puternice argumente pentru neuitarea celor de dinainte: un bătrân plin de înțelepciune desăvârșindu-și viața ținând în brațele sale, Pruncul, mântuirea întregului neam omenesc.
Atât pentru noi, cât și pentru copiii noștri, urmându-se firescul vieții, bătrânețea, va fi o etapă inevitabilă a vieții noastre si ulterior ne vom adăuga și noi străbunilor noștri, iar faptul de a nu fi uitați, de a fi pomeniți de cei de vor răsări din noi și cărora vom încerca să transmitem tot ceea ce este mai bun din întreaga noastră existență, va fi o mare mângâiere și împlinire.
[1] Valeriu Gafencu, Calea spre fericire, Editura Agaton, Făgăraș, 2006, p. 26
